„Sunt un om obișnuit, nu sunt cu nimic specială. Ajut pe alții cât pot în mod natural și eficient, fără a face mare caz din asta. Faptul că am trecut în viață prin multe încercări, m-a făcut încrezătoare. La peste 5 0 de ani mă simt tânără și deschisă la nou, simt că o pot lua mereu de la capăt și deși viața nu mi-a dat șansa să le fac pe toate, ceea ce am putut am încercat să fac bine și pot spune că mă simt un om împlinit”, povestește Nadia Rădulescu. De profesie medic cardiolog, nevoită să renunțe la activitatea medicală din motive… medicale, interlocutoarea noastră s-a refugiat în artă și, în plus, a înființat Asociația Națională „Miastenia Gravis”.
Începutul… Atunci când a sosit momentul primei decizii importante din viața unui om, a ales medicina, o profesie fascinantă, o pasiune. „Odată ajuns medic, devii și dependent de asta. E mai mult decât o profesie, e un mod de viață”. Din păcate, a fost nevoită să renunțe la medicină din cauza bolii. Nu fără regrete, însă. În timpul facultății a aflat că suferă de miastenia gravis, o boală rară incurabilă, care afectează forța mușchilor. „E păcat că nu mai sunt medic, pentru că am muncit mult să ajung acolo unde eram și credeam că medicina este o carieră pentru o viață. Însă, la un moment dat, pe fondul agravării bolii mele, am fost silită să iau o hotărâre. Aveam 4 1 de ani și eram cardiolog la Spitalul Fundeni, în echipa de chirurgie cardiovasculară, post unde am ajuns cu sacrificii și nu aș fi renunțat pentru nimic în lume, dar nu am vrut să ajung într-un stadiu în care boala să-mi influențeze performanțele profesionale și să pun în pericol bolnavii. Astfel că, m-am gândit că e mai bine să mă retrag. Momentul când m-am pensionat a fost o ruptură, mai ales că odată cu boala a venit și divorțul de soț – sigur că e greu să fii alături de cineva când este la pământ! În acel moment simțeam că am multe energii și frustrări care trebuiau exprimate”.
A doua mare dragoste, pictura. A început atunci să picteze mai mult ca să își umple timpul, ca o activitate terapeu tică. Apoi a descoperit nu doar că îi place, ci și că se poate exterioriza prin pictură. A început să studieze cărți de pictură, tehnica, de istoria artelor. „Cred că pictura era calea cea adevărată pe care eu trebuia să o urmez, iar boala și infirmitatea m-au ajutat să o descopăr”. Picturile sale sunt inspirate de oameni, de corpul omenesc, de chipuri umane și, în special, de figurile feminine. „Probabil dragostea, apropierea față de oameni și problemele lor, s-a extins cumva din medicină și în artă. Fiecare pictor se pictează, de fapt, pe sine, iar cei care pricep acest limbaj îl vor „citi” pe artist ca într-o carte deschisă. Nu mai poți avea secrete. ” O luptă deloc ușoară. În ceea ce privește ideea de a înființa o asociație a bolnavilor de miastenia gravis, Nadia recunoaște că „ea a apărut o dată cu întâlnirea mea cu câteva colege de suferință într-un moment greu (și, din păcate, mulți alți bolnavi din România știu cum este): nu mai găseam în farmacii medicamentele vitale în boala noastră. Sunt cam 2 .000 de miastenici în România, în special femei tinere, însă boala nu ocolește pe nimeni. E o afecțiune rară și ciudată, o slăbiciune severă ce cuprinde mușchii, până la paralizie generalizată în cazurile grave. E o boală periculoasă, nu se vindecă din păcate, dar diagnosticată la timp și tratată permite o viață aproape normală. E ciudat că boala vine și pleacă și nimeni nu te mai înțelege și nu te mai crede că ți-e rău. De atâtea ori am fost jignite și umilite, considerate leneșe sau nesimțite, ca să nu mai spun că multe bolnave au căzut pe stradă și nimeni nu le-a dat ajutor, ba chiar le-au făcut „bețive și drogate”. Nepăsarea doare, cu atât mai mult când e vorba de cei de lângă tine, de propria familie sau de medicii la care te duci cu speranță”.
Astfel, pentru că a considerat că noi înșine trebuie să ne luptăm ca să fim înțeleși și acceptați, a decis că trebuie să acționeze. „Prea des auzim vorbe ca: „să se facă”, „cineva să facă ceva”. Cine să facă? În clipa când înțelegi că de fapt acel cineva care trebuie să facă ești chiar tu, poți schimba cu adevărat ceva. Asociația e foarte utilă pentru că sunt atâtea de făcut pentru acești bolnavi… Miastenia e o boală puțin cunoscută și oamenii au nevoie de informație (prin cărți, broșuri, internet), de prieteni, grupuri de sprijin, de comunicare. Am înființat un site (www.miastenie.ro) și un forum de discuții pe net, ne ajutăm cu medicamente, cu sfaturi, dar mai ales cu speranța. Eu una, deși sunt medic, am învățat mai multe despre cum să trăiesc cu boala mea de la colegi, decât de la medici. Medicul iți spune ce tratament să iei, dar nu poate fi cu tine în toate situațiile de zi cu zi, pentru asta sunt prietenii”.
„Sensibilitate în pictură și multă putere în viața de zi cu zi”
Nadia Rădulescu, pacient cu miastenia gravis
Interviu de Ionela Solomon